Unde-i al verii verde crud
Imi pare ca s-a afundat in lut...
Doar frunza care cade o aud,
Si-n ploi astern ce am uitat sa cant!
Din varfurile lor copaci-si varsa
In galbene si pale randuri,
A frunzelor durere arsa,
Lasandu-ma cuprinsa printre ganduri!
Culori ce sub al norilor ascuns
Nu-l intelegi, tu suflet verde, inca,
Doar pentru cel nascut in toamna au un sens
Se-apleaca-n fata lor cu piosenie adanca!
Culeg din frunze litere sa fac
Ravase pentru cel ce nu mai e
Cu rosul frunzelor de fag
Voi scrie titlul meu de nebunie !
Si chiar de norii imi vor sterge
Cuvintele ce inca le mai scriu,
Voi lua covorul frunzelor bolnave
Doar sa mai pot cu tine sa mai fiu!
Tu mi-esti un adevar ce inca ma mai doare
In fiecare an cand te dezbraci
Iar forma trupului tau moare
Lasand doar umbra negrilor copaci!
E o zi obisnuita, una in care soarele ,cu colti ascutiti ,musca din tarana uscata, din iarba , acum ofilita dintre locurile unde asfaltul fierbinte nu a cuprins tot pamantul...
Mica, firava faptura, cu ochii impaienjeniti si privirea sfarsita, isi intinde gatul spre soare intr-o ruga parca, ori ca el sa nu mai muste din firavu-i trup, ori macar sa lase o pata de nor deasupra capului ei, unul mic, cat sa-si ostoiasca trupul doborat de caldura...
Incearca sa zboare...Dac-ar putea! Se uita cu deznadejde spre copacii din apropiere incarcand sa-si duca , deznadajduita, trupul pana la umbra...asa ar sti ca pana in noapte, ar avea unde sa se ascunda...
Incearca sa topaie incet, incet..tarandu-se cumva, insa fiecare miscare o doare...isi tine aripa franta lipita, o parte de pamant, o parte de micutul trup imbracat in pene cenusii...
A obosit ...ar vrea sa inchida ochii pentru eternitate ...se uita spre haina-i cenusie,ea nu stie sa fi avut candva o alta culoare ...mereu cernita, mereu imbracata, ca o dascalita din vremuri predand unei cete de copii...
Candva stia sa cante , stia sa zboare, stia sa topaie fericita...
...tresare... sufletul ii e facut farame mici, cioburi ce ii inteapa amintirile...
...candva a iubit, candva a fost iubita!
Acum , nu mai asteapta nimic... a uitat cantecul de alint, a uitat ciripitul in noptile de vara... s-a uitat pe ea !
Mai face un pas...deasupra capului ei , ca un blestem, pantoful cuiva se apropie ea! Cat de neputincioasa e si acum!
Ar vrea sa tipe, dar tace...recunoaste striatiile pantofului, le stie prea bine, santurile adancite din el sant incrustate pe aripa-i franta...
Ce noroc! Cu nasul prea sus, parca prins in inaltimea cerului, el nu vede mica faptura de sub piciorul lui...nu ar fi ezitat s-o franga...doar asta si-a dorit mereu si nu e prima incercare...
Of! a trecut razant pe langa ea! poate acum sa isi adune puterile sa ajunga in locul unde isi doreste sa se ascunda!Gatul, uscat de sete, stie ca nu si-l va putea ostoi decat in racoarea diminetii, cand boabele de roua ii vor oferi darul apei...
Biet suflet-vrabie, biata faptura... o viata nu ai cerut decat sa fii lasata sa zbori, sa canti, sa traiesti...ai oferit din sufletul tau tuturor...ce ai primit?
Rasplata ta?- o aripa franta.... visul tau?- e haina-ti cernita a sufletului...
Cine esti tu? De ce stiu ca suntem una si aceeasi fiinta?
Tu nu mai zbori si incerci sa te ascunzi, sa fugi de talpa care te-a frant! Eu,atat mai stiu...iertat fii ,TU, cel care ai intrat cu bocancii plini de murdarie calcand sufletul meu!
As vrea sa dorm odihna celor care nu cuvanta!
Candva, undeva , o pasare renastea din propria-i cenusa...stia sa-si intinda aripile spre inaltul cerului...azi, ma intreb...oare mai traieste? oare priveste si acum, din inalt, cu ochi scrutatori lumea?
Eu am" orbit" uitandu-ma spre soare... nu mai vad decat negrul cerului in nopti tarzii...nu-mi mai doresc sa se faca zi! nu-mi mai cer ziua si soarele... tot nu "vad" caldura si culoarea lui...
Ma arde doar trecutul, ma frange aducandu-mi mijlocul spre tarana...
Am luat , cu mainile tremurande bucata de vis-huma, sa o modelez... sa o fac sfesnic in care candela sufletului meu sa arda vie... am inganat doinele de jale , am spalat lutul cu lacrimi amare...mi-am adaugat fiecare cuvant, incercand un alint...
Nu am reusit decat sa batatoresc pamantul cu palmele si sufletul, sa-mi privesc mainile si crapaturile adanci din chip , cum se maresc pe secunda ce trece... un fior rece imi strabate pe sira spinarii, ajungand pana in talpile amortite de umbletul printre ciulini! Cat mi-e de rece pustiul din mine! Mai ai maini calde sa-mi incalzesti locul gol al inimii...mai ai lumina sa-mi atarni in goliciunea globilor ,ce candva erau ochi ce stiau sa-ti rada si sa-ti vorbeasca?
S-au scuturat petalele de trandafiri...sunt pat pentru vise vii...in cale-mi se astern doar frunzele moarte si spini ramasi, dupa ce, cu grija, cineva i-a taiat ,ca nu cumva sufletul drag lui sa se raneasca...
Am ramas sa calc pe urme ce nu mai sunt vii...si nici eu... ma numar de mult printre cei pe care ii numesc "morti vii"!nici o lucire da gand...nici un cuvant nu-mi mai alina tacerea...sa taci si tu... mi-e mult mai "rocoare " asa... incet, incet ma voi uni cu cenusa amintirilor...
Fa bine si stinge lumina cand pleci...ma dor ochii cand privesc spre ea...lasa-mi trase storurile spre viitor..tot nu mai e al meu...ci doar al tau... si al celor ce te vor urma!
EU nu mai RENASC... raman sa redevin cenusa, asa cum mi-e rostul...din cenusa m-am intrupat, in cenusa ma prefac...
